Vocea critică: doar pentru că ne critică, înseamnă că are dreptate?

Pentru mine nu este deloc ușor să scriu.

Spuneam (și îmi spuneam) că nu-mi place, nu mă prea pricep, nu e ceva care să mă pasioneze… și evitam să analizez prea mult motivele pentru care nu scriu articole pentru site, cu toate că, pe undeva, știam că e mai mult de-atât. Aaaa, și mai era și veșnica scuză: ”nu am timp”.

Zilele astea am stat și m-am gândit mai mult la acest proces și am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă de fapt. 

Nu e curios cum lucrurile pe care ni le spunem sunt adesea contrazise de realitate, și, cu toate astea, continuă să aibă mai mare greutate în fața dovezilor concrete?

De câte ori nu v-ați spus, după ce ați făcut ceva pentru care ați primit apreciere: ”am avut noroc”, ”a fost o excepție”, ”data viitoare sigur nu va mai fi așa”, ”de fapt, nu am făcut mare lucru”, ”ceilalți au vrut doar să mă încurajeze/să fie drăguți”…

Lucrurile astea nu apar din senin. Vocea critică nu apare din nimic.

E construită în timp, din fraze pe care le-am auzit de multe ori în trecutul nostru: de la părinți, frați mai mari (sau mai mici), bunici, prieteni, colegi, profesori, vecini, etc.

Iar pe unele din ele le-am auzit în perioada în care impactul lor a fost maxim: atunci când eram mici, iar ”adevărul” despre noi și despre lume ajungea la noi doar prin ei, acei oameni importanți fără de care nu am fi putut exista.

Orice spuneau ei trebuia să fie adevărat și prin cuvintele lor lua naștere lumea din jurul nostru și noi, ca persoane. Felul în care ei ne vedeau era felul în care și noi ne vedeam. Nu aveam altă oglindă pe atunci.  

Poate erau cuvinte dure pe care și ei le-au auzit la rândul lor. Cuvinte pe care mai mult ca sigur și le spuneau și lor înșiși. Poate erau speriați că nu vom mai depune efort dacă ne laudă, că ”ne vom culca pe o ureche”. Poate aveau încredere în noi că putem face și mai mult și mai bine, și asta era modul în care încercau să ne motiveze. Sau poate erau, pur și simplu, nervoși, obosiți și indisponibili. Nu mai aveau energie și chef să ne încurajeze sau să ne arate cât de mult ne apreciază. Poate că uneori nu mai aveau energie nici măcar să ne vadă… 

Cu siguranță nu își imaginau că vom auzi acele cuvinte, în capul nostru, 20 sau 30 sau 40 de ani mai târziu. Dar, lăsând la o parte motivele și explicațiile (care există pentru fiecare în parte), cuvintele lor au rămas cu noi. 

Vestea bună este că acum nu mai suntem copiii de atunci. Acum nu mai privim lumea sau pe noi doar prin ochii lor. Acum putem pune la îndoială cuvintele lor și putem alege ce să păstrăm cu noi și la ce să renunțăm.

Sigur, acest proces nu se întâmplă peste noapte. În primul rând pentru că vocea noastră critică (aka Părintele Critic, în Analiza Tranzacțională), nu s-a format peste noapte, ci în timp, în ani de zile. Prin urmare, tot de timp este nevoie și când dorim să schimbăm ceva. Și de efort în direcția asta.

Și, în al doilea rând, această voce critică are un rol pe care și-l îndeplinește cu mult simț de răspundere. Nu este acolo degeaba și, deși face mai mult rău decât bine, scopul ei nu este să facă rău. De obicei, are un rol de protecție. Cam ca intenția bună care se afla de multe ori în spatele vorbelor critice pe care le-am auzit. 

De ce anume crezi că te protejează vocea ta critică?

Ce greșeli ”îngrozitoare” te împiedică să faci?

Cu ce scenarii ”catastrofale” te sperie?

Sper că îți vei lua câteva minute să te gândești la aceste întrebări și poate chiar să găsești niște răspunsuri. Cu cât te uiți cu mai multă atenție la vocea ta critică, cu atât înțelegi mai bine cum funcționează, care este rolul ei în viața ta și dacă ceea ce îți spune mai este valabil acum, când ești adult. 

Și atunci ai libertatea să decizi dacă vrei să o mai asculți sau nu. Pentru că acum ai la dispoziție resurse pe care nu le aveai când erai copil. Știi mai multe lucruri decât știai atunci, poți face mai multe lucruri decât atunci, ai în viața ta oameni pe care atunci nu îi aveai. Da… sunt două lumi foarte diferite.

Acum, că am scris acest articol (și îmi propun să scriu și altele în săptămânile următoare – fingers crossed!) sper să vă fie și vouă, celor care îl citiți, de folos. Mie cu siguranță mi-a fost de folos să-l scriu. 

Iar în legătură cu scrisul articolelor, eu am decis să nu mai ascult de vocea mea critică. În legătură cu alte lucruri pe care le spune… ei bine, cred că noi oamenii, cât trăim, suntem ”work in progress” 🙂